Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Note în orizontul întrebării Ce este poezia? (II)

        de Marius Ghica

Ce vom numi, aşadar, poem, de acum încolo, care sunt şi vor fi noile determinaţii ale poemului?

„Vei numi poem o incantaţie silenţioasă, rană afonă pe care doresc să o învăţ pe de rost de la tine. El are loc, în ceea ce este esenţial, fără să trebuiască să îl faci: el se lasă făcut, fără activitate, fără trudă, în cel mai sobru pathos, străin de orice producere, mai ales de creaţie. Poemul survine (échoit, cf. lat. pop. *excadere, clas. excidere, n.n.), binecuvântare venită de la altul. Ritm, însă disimetrie. Nu există niciodată decât poem, înaintea oricărei poiese. Când, în loc de „poezie”, am spus „poetică”, ar fi trebuit să precizăm : „poematică”. Mai ales nu lăsa ariciul să se întoarcă în circul sau în manejul poiesis-ului : nimic de făcut (poiein), nici „poezie pură”, nici retorică pură, nici reine Sprache, nici „punere-în-operă-a-adevărului”. Doar o contaminare, aceasta, şi această răspântie, acest accident. Această întoarcere, reîntoarcerea acelei catastrofe. Darul poemului nu citează nimic, nu are nici un titlu, el nu mai joacă rolul nimănui, el survine fără să te aştepţi, tăind răsuflarea, rupând cu poezia discursivă şi mai ales literară. În chiar cenuşa acestei genealogii. Nu pasărea phoenix, nu vulturul, ci ariciul, foarte jos, aici jos, lângă pământ. Nici sublim, nici incorporal, angelic poate, şi doar vremelnic.” (Jacques Derrida, Points de suspension. Entretiens, Galilée, Paris, 1992, p. 307).

Logicii dublei participaţii, a lui neti-neti (nici-nici), noi îi vom prefera, iarăşi şi mereu, logica mai cuprinzătoare a participaţiei, cea a lui şi-şi. Aşadar, opera de artă (aici poemul) poate fi deopotrivă şi „punere-în-operă-a-adevărului”, şi o poveste „de inim㔠dictată, o voce survenită şi învăţată pe de rost. Poate fi şi scoborâre în „,manejul” poiesis –ului (înţeles ca facere, aducere şi survenire în prezenţă, punere în fiinţă, în-fiinţare prin actul de creaţie), şi o rostuire a rostirii într-o armonie a vocabulelor, clinchet cristalin de sunete armonice, retras asupra-şi şi suficient sieşi, dincolo sau dincoace de real, de referenţial, de ideatic, o sym-phonie care se impune inimii, minţii, urechii şi care îţi dictează să o « înveţi pe de rost ». Poate fi… dar, cu adevărat, poemul este tot mai puţin după chipul şi determinarea discursului metafizicii tradiţionale şi capătă tot mai mult figura ariciului nostru poematic. Aventura noastră filosofică scrutează aşadar un alt viitor al poemului, unul în care ni se impune figura ariciului catahretic. În retorică, numim „catahrez㔠transferul de sens, deturnarea unui cuvânt de la înţelesul său propriu ori atribuirea sensului unui cuvânt altui cuvânt. În fapt, este efectul şocului produs de întâlnirea a doi termeni cu semnificaţii aparent contradictorii, o figură de substituire (prin metaforă, sinecdocă, metonimie) prin care sensul iniţial al unui cuvânt se şterge din conştiinţa vorbitorului pentru a dobândi înţelesurile cuvântului cu care este pus în balanţă. Prin uz şi abuz ( gr. katachresis – abuz), ros de timpuri, chipul poemului capătă şi el alte contururi şi alte dimensiuni. „Vei numi de acum încolo poem – scrie Derrida în necontenitul său travaliu deconstructivist, scormonind şi în cenuşa bibliotecilor incendiate – o anumită pasiune a mărcii singulare, semnătura care repetă dispersarea sa, de fiecare dată dincolo de logos, inumană, abia dacă domestică, nici apropriabilă în familia subiectului : un animal convertit, rulat în bulgăre, întors spre sine şi spre celălalt, un lucru de fapt, şi modest, discret, aproape de pământ, umilitate pe care o supranumeşti, care te poartă astfel, în nume, dincolo de nume, un arici catahretic, cu toate săgeţile înafară, când acest orb fără vârstă aude dar nu vede venind moartea.” (Id. ibid.)

Nu moartea poeziei şi naşterea prozei sunt salutate aici, în figura ariciului catahretic, ci o anumită ipostază a poeziei; dispariţia unei anumite determinări a poemului în tradiţia filosofică este deplânsă aici. Nici Hegel şi nici Heidegger nu clamau moartea artei în genere, ci anunţau auroral o schimbare a paradigmei gândirii despre artă, literatură, poezie pe care o impune modificarea statutului artei şi a discursului poetic însuşi. Aşadar moartea şi renaşterea într-un dublu sens. 1. De vreme ce suntem chemaţi mereu şi mereu să căutăm alte răspunsuri la întrebarea „Ce este…? (arta, literatura, poezia) înseamnă că ne aflăm de fiecare dată în faţa unei alte experienţe a aventurii artistice, poematice pe care căutăm să o determinăm printr-o nouă aventură a gândului filosofic. 2. Dacă răspunsul la această întrebare dobândeşte alte dimensiuni şi cheamă alte modalităţi de desfăşurare a gândului înseamnă totodată că nu numai arta, literatura, poezia sunt într-o continuă aventură şi o perpetuă devenire, ci şi că raportul nostru cu arta, poezia, literatura este mereu altul.

„– Dar te rătăceşti, poemul despre care vorbeşti nu a fost niciodată numit astfel, nici atât de arbitrar.

–Tocmai ai spus-o. Ceea ce trebuia demonstrat. Reaminteşte-ţi întrebarea : „Ce este…?”. Întrebarea „Ce este…?” deplânge dispariţia poemului – o altă catastrofă. Anunţând ceea ce este aşa cum este, o întrebare salută naşterea prozei.” (Ibid. p. 308).

Iar dacă întrebarea „Ce este…?”, pusă artei, poeziei, literaturii dă zare spre „ceea ce este aşa cum este”, răspunsurile nu pot fi în prelungirea tradiţiei metafizicii (în logica lui „ceea ce este aşa cum a fost”), ci îşi reinventează mereu dimensiunile şi modalităţile de desfăşurare a rostirii rostuitoare după logica lui „ceea ce este aşa cum este”. Răspunsul nu poate fi nici el decât aşa cum este, după cum ni-l dictează poemul însuşi în ipostazele sale, în devenirea şi în perpetua sa facere şi prefacere.

Memoria şi memorialul ariciului. Reflectând în marginea gândului derridian, nu vrem şi nu ne propunem să recădem în memoria, memoriul şi memorialul ariciului din tradiţia filosofică, să reînviem amnezia tomurilor de pe rafturile prăfuite ale bibliotecilor, să inventariem toţi aricii întâlniţi în textele diverse ale umanităţii,
de-a lungul timpului. Amintim sau reamintim însă ipostazele sale pregnante tocmai pentru a pune în lumină faptul că figura ariciului poematic este una care se con-figurează laolaltă cu ele, dar dincolo de celelalte ipostaze, tematice ori idiomatice, ale ariciului, cea din basmul Fraţilor Grimm, bunăoară, sau cea a ariciului kantian, schlegelian, nietzschean ori heideggerian.

Basmul Fraţilor Grimm Iepurele şi Ariciul (Hasen und Igel) a impus poate cel mai mult în memoria şi în imaginarul cititorilor-interpreţi figura ariciului. Sâmburele epic al basmului este binecunoscut. Provocându-l pe orgoliosul şi băşcăliosul iepure la o cursă de alergare, pentru a-i da o lecţie de umilinţă şi de înţelepciune, ariciul recurge la o stratagemă: îşi sfătuieşte şi deleg㠄soaţa”, „aricioaica”, ba chiar îi impune, să stea pitită sub o brazdă, la capătul ogorului pe care se desfăşoară cursa şi, înainte de apariţia iepurelui, la sosire, să treacă hotarul şi să strige: „Eu sunt deja aici” („Ick bünn all hier”). Ar fi mult de reflectat şi de spus referitor la problematica identităţii în diferenţă (înfăţişarea identică dar diferenţa esenţială dintre ariciul mascul şi femelă) sau la problematica cuplului în această strategie: desemnarea părţii femeieşti la finalul unei curse ori al unei dispute angajată la început de partea bărbătească. Sau despre confuzia, voită poate, pe care o strecoară în poveste Fraţii Grimm, căci nu ştim exact, în cele din urmă, a cui este vocea care rosteşte „Eu sunt deja aici”. Vocea triumfătoare, de la hotarul unui drum, curse, al unui parcurs, este oare a femelei sau a masculului?

Ariciul schlegelian. O altă ipostaz㠄german㔠a figurii ariciului o întâlnim la Schlegel, invocată într-un studiu despre absolutul literar (Cf. Philippe Lacou Labarthe şi Jean-Luc Nancy, L’absolu littéraire (Théorie de la littérature du romantisme allemand), Paris, Seuil, 1978). Cei doi autori ai studiului recurg la figura ariciului «romantic» schlegelian pentru a teoretiza opera fragmentară, conceptul de fragment din estetica romantismului german : « Asemenea unei opere de artă, un fragment trebuie să fie în totalitate detaşat de lumea înconjurătoare şi închis asupra-şi precum un arici » (Ibid. p. 126). Vorbind despre o totalitate indivizibilă, o structură coerentă şi suficientă sieşi care guvernează conceptul de fragment, cei doi autori numesc chiar o logică a ariciului : « Totalitatea fragmentară, conform cu ceea ce ar trebui mai degrabă să riscăm a numi logica ariciului, nu poate fi situată în niciun punct : ea este simultan în întreg şi în fiecare parte. Fiecare fragment are valoare prin el însuşi şi prin acel ceva de care este detaşat. Totalitatea este fragmentul însuşi în individualitatea sa desăvârşită » (Ibid. pp. 63-64). Pe alocuri, ariciul romantic capătă contururi kantiene : « Ceea-ce-trebuie-să-fie (son devoir-ętre), dacă nu fiinţa sa (dar nu trebuie, oare, să înţelegem că fiinţa lui nu este decât un trebuie-să-fie şi că acest arici este un animal kantian?) este formată chiar de integritatea şi de integralitatea individualităţii organice” (Id. ibid.).

Metafora ariciului schlegelian este încă un ocol prin sensibil (imaginea ariciului făcut ghem înjuru-i) pentru a accede la un sens inteligibil: partea-tot, fragmentul care oglindeşte organic întregul. Însă ariciul derridian iese, din nou, şi din acest cadru iconic. El nu se lasă conturat printr-o astfel de filiaţie, căci pare a avea o altă genealogie: „În privinţa acestui arici şi a ceea ce configurează el (operă, individualitate organică, fragment total, poezie), cel care
mi-a fost dat de-a lungul acestei scrisori (Che cos’č la poesia?) pare solitar şi fără familie, nu are aceeaşi genealogie. Nu aparţine speciei sau genului, generalităţii acelei gens numit㠄arici” („hérisson”). În primul rând pentru că, indisolubil legat de datul (l’aléa) unei limbi şi de semnificanţi care joacă rolul de nume propriu trecător (mai întâi Istrice şi apoi traducerea sa fragilă prin hérisson), venită spre fiinţă printr-o scrisoare, acest arici „catahretic” abia dacă este un nume, el nu-şi poartă numele, se joacă cu nişte silabe, dar în nici un caz nu este nici un concept, nici un lucru.” (J. Derrida, op. cit., p. 312.). Dar, dacă nu este nici un concept şi nici un lucru, ce stă în spatele acestui joc de silabe: Istrice, în italiană, ori a francezului hérisson, sau a cuvântului românesc arici, cu toţii purtând nume derivate de la latinescul çric?us? Căci, deşi având aceeaşi paternitate, ei par a nu avea aceeaşi genealogie, a nu aparţine aceleeaşi gens. Ţinând fiecare de alt gen (genos), înţeles şi ca gintă sau popor (genos, ethnos), iviţi aşadar în prundurile unor idiomuri diferite, ei au venit pe lume plăsmuiţi după logici diferite şi ele. Cum să le desluşim logica genezei ori genealogia?

© 2007 Revista Ramuri